Epic.

    Era o dimineață normală de joi. Dureri de cap, somn...așa, ca de dimineață. Dintr-o dată, se ia curentul. Aș fi înjurat, desigur, dar încă nu mă spălasem pe dinți. Cu greu îmi întind picioarele pâncă simt că dau de aer rece. Deja mă întindeam mai mult decât aveam plapuma. Încercam în zadar să-mi deschid ochii. Îmi imaginez că arătau ca două jumătăți de lămâie stoarsă. Încercam în zadar. Simțeam că e dimineață. Era deja a șasea oară când auzeam aceeași melodie, venită de deasupra. Clar, este dimineață.
 - Trezește-te! Trezește-te! Îmi impuneam în repetate rânduri. Vedeam cum razele înghețate ale soarelui pătrund printre perdele și mormanul de haine aruncate pe scaun și îmi forțează ochiul încă nedeschis. Era timpul. A opta oară. Era a opta oară când auzeam aceeași melodie.
- Ce naiba, mă Patrauleo, deja o lungești inconștient! Mi-am zis, într-un exces de simț de responsabilitate.
 Era o dimineață normală de joi. Era timpul! Timpul să mă trezesc. Am împins cățeaua, care își făcuse loc la picioarele mele, și am auzit cum probabil mă înjură sub forma unui lătrat matinal. Am aruncat eroic plapuma care se cocoloșise pe durata nopții și am tras adânc aer în piept. Un aer stricat inhalat prin nasul unui om stricat. Acum se vedea efectul rachiului și al tabacului. De 40 de ani, rachiu și tabac în fiecare dimineață, înainte de culcare. În fine, nu mă plâng acuma, poate e ultima dimineață de joi pe care o apuc și nu vreau s-o petrec lamentându-mă.
 Ies glorios din baie. Aprind o țigare Coloana. Țigările Coloana sunt cele mai bune. Nici măcar Snagov-urile nu-s așa bune. M-aș fi dus la bucătărie să fac o cafea. Cățeaua nu mai are mâncare...și castronul ei cu apă se roșise pe fund de la atâta timp în care a stat gol. Bietul animal, merită un stăpân mai bun. Mi-a salvat viața atunci când a luat foc șifonierul. Am băgat țigara aprină în buzunar, ca să n-o arunc pe jos și până am adormit, s-a și aprins situația. M-a lătrat și m-a lins pe față până m-am trezit. Vedeam galbin, ca rachiul. Eram după o noapte plină de rachiu. După ăstea 20 de secunde în care am contemplat asupra cățelei, îmi dau seama de ce am venit în bucătărie, dar uit imediat când văd că s-a dărâmat chiuveta și că un fir grațios de apă sub presiune îmi strică faianța. S-o ia dracu! Mă duc să dorm. Cum o belea nu apare singura niciodată, mă împiedic de o sticlă. Cu falca pe covor, abia mai reușeam să-l înjur p-ăla care a lăsat-o așa. M-am uitat atent. Așa mai zic și eu viață. Era sticla pe care o primisem de la tiristul ăla care venea de la Lâncezești, Gorj. Cu ochiul format, am apreciat că ar mai fi vreo 250 de grame pe fundul sticlei. Nu m-am ridicat. Am rămas acolo, cu falca pe covor, în ciuda faptului cum simțeam urme de păr de câine că-mi gâdilă buzele. Am întins  mâna la care mă tăiasem săptămâna trecută și am luat sticla. Din două încercări am dovedit-o. Nu a durat mai mult de două minute.
 Adormisem. O vedeam pe Gigica de la 7 cum coboară scările. Se ducea să arunce gunoiul în spălătorie. Fusta-i pătată se ondula sub bătaia curentului din scară. Simțeam și eu cum i se răcoresc picioarele. M-aș fi uitat la Gigica o zi înntreagă cum aruncă gunoiul în spălătorie. 
 Simțeam cum mă topesc. O căldură infernală. Mă zvârcoleam pe covor și simțeam ca și cum o limbă rece mi-ar fi străbătut fruntea și urechile. De undeva din spate, aud un lătrat înfundat. Se auzea din ce în ce mai tare. Era cățeaua, mă lătra și mă lingea disperată. Avea cenușă pe spate. Adormisem pe covor cu țigara aprinsă. Bietul animal, merită un stăpân mai bun.
 Acesta sunt eu, Patraulea de pe Strada Smârdan din Independenței. Omul secolului 21, care nu trebuia să se uite sub fusta profesoarei de religie, într-a VIII-a.

Posted in: 21, epic, independentei, patraulea, secol, smardan