Epic: Țapii lui Rădoi

 Sunt un tip rău. Nu mai am răbdare. Mă agit foarte mult și mă enervez la niște chestii minore. Frate-meu săracu, are energie cât să alimenteze un oraș întreg și de fiecare dată când intră cu cizmulițele lui tinere în viața mea parcă mă curentează agasant pe fiecare centimetru pătrat al corpului și al creierului. Chiar dacă asta-i firea lui, eu nu îi mai pot face față...Asta ca o introducere...

    După o zi minunată la munte, aveam stomacele ca niște perne: îndesate la maximum. Chiar a fost minunată ziua asta, petrecută alături de trei prieteni și-un câine. Am ajuns să cred că-mi plac foarte mult câinii...fie ei de casă sau de stradă. Totul era așa fain, doar că știam că odată cu terminarea zilei, trebuia să-l duc pe amicul meu, Preto, ăsta-i numele lui, până undeva în județul Gorj, un sat/oraș pe-acolo...mă rog.
    Așa că, a venit și seara...și mă aflam la volanul mașinii. În dreapta stătea Preto și în spate Axel, celălalt amic al meu cu care trebuia să mă întorc acasă. Drumul a fost plăcut. Am mers tare...atât de tare încât Axel s-a întins pe banchetă...amețise, sărmanul.
    Ajunși la reședința lui Preto, am fost invitați de către acesta să bem un pahar de suc, o felie de tort, ceva...era ziua mamei lui. Fascinant. Intrăm, dau de o cameră plină cu oameni, toți cu ochii mari pe ușa de la intrare. Toată gălăgia care se auzea de la poartă s-a terminat instant. Fascinanți sunt oamenii, uneori. După o felie de tort cu creme de vanilie și mac, mi-am băut sucul, am salutat politicos și am plecat. Aș mai fi stat...Mama lui Preto era foarte drăguță. Mereu zâmbea frumos și mă atingea prietenește pe umăr. De când am intrat, mi-am lăsat ochii să fugă pe decolteul ei, iar când stătea/m cu spatele, mă ajutau oglinzile de pe perete. Cred că o să mai vizitez reședința lui Preto, într-o zi călduroasă când mama lui sădește flori, doar într-un tricou galben deschis, larg și cu o pălărie de paie. Păcat că fanteziile mele se încețoșau pe măsură ce parcurgeam aleea către poartă. Am plecat.
    Acum...mergeam pe un drum necunoscut. Mai venisem pe el când l-am adus pe Preto, totuși era necunoscut. Mergeam încet, foarte încet. Și eu și Axel eram terminați de oboseală. Cdplayerul mergea...și ajunge la o melodie d-asta...electro cu influențe din folclorul grecesc. Melodia se derula și în mașină era liniște totală.
 - Eu văd niște țapii d-ăia negrii, pe două picioare, dansând în jurul unui foc de tabără în timp ce cântă la clarinet, atunci când ascult melodia asta. Îi spun eu lui Axel, de parcă mi-ar fi fost rușine să tulbur liniștea melodiei. Chiar eram curios de reacția lui, care a fost imediată și cu o voce tremurată
 - Ră2, eu îi dau dracu de țapi și de clarinet. Mie mi-e frică pe aici, pe drumul ăsta sinistru și necunoscut. E 12 noaptea și tu-mi zici de țapi negri pe două picioare. Nu, bă, Ră2, nu așa....
    De ce vedeam eu țapi, e foarte interesant de explicat. Acum foarte mulți ani, printr-a 10-a, cred, am avut de făcut un proiect la engleză despre teatru, iar grupa mea trebuia să se ocupe cu tragediile. Cuvântul tragedy vine din grecescul tragos care înseamnă țap ( în teatrul antic, actorii purtau măști de țapi și cântau și dansau...asta însemna teatru atunci) iar melodia având influențe din folclorul grecesc, e clar ce asocieri s-au făcut în mintea mea.
    Tot drumul, de fiecare dată când vedeam câte-o siluetă în întuneric, spuneam amândoi în același timp, cu o voce scăzută : „ ăștia-s țapii lui Rădoi”.
    Acum, tot ce se întâmplă fără un anumit scop și are o desfășurare stranie și nemaivăzută, pentru noi, sunt țapii lui Rădoi. Uită-te bine și lung, oamenii care trec pe lângă tine, sunt țapii lui Rădoi.

Posted in: caine, gorj, oameni, psihologie