Ok, let's go again.

Deci mamăă! Am avut parte de un weekend așa tranquillo, cum n-am mai avut de multe secole și decenii... Am fost la țară, am tăiat ceea ce se cheamă porc, după am stat cuminte în camera mea cu căldură multă și a fost bine. Mă rog, înainte de căldură am degerat ca un bob de grâu sub zăpadă, dar asta nu contează...
În timp ce eram în drum spre capitală, m-a luat așa...un dor...un sentiment d-ăla de...îmi lipsește casa. Și m-a prins o nostalgie d-asta profundă...parcă eram într-una din poeziile lui Bacovia.
Chiar mi s-a făcut dor de casă, de ai mei, de prieteni, de Dașa Boss, de patul din camera mea, de vecinii mei cu care nu vorbesc niciodată, de Wachha și de felul lui de a mă saluta de 500 de ori pe zi, de tot ce înseamnă Râmnicu Vâlcea...mă rog, nu chiar tot. Parcă mi s-a luat așa de agitația asta de-aici și de oamenii care nu zâmbesc niciodată, mai ales în metrou. Știți...o dată am încercat să zâmbesc eu, deși toți aveau niște fețe de „tocmai am descoperit că am cancer”. Dar nu puteam, frate, nu puteam. Încercam să zâmbesc și parcă toți se uitau la mine gen: uite-l p-ăsta...zâmbește. Hai să dăm cu pietre în el și să-l aruncăm din metrou să-i piară zâmbetul ăla. Iisuse Hristoase creștine....
Iar mâine o iau de la capăt....iar facultate, iar metrou, iar claxoane și flegme. Apropo de flegme:)) Joi, când mergeam acasă, doi șoferi se certau cu geamurile închise....la un moment dat, unul din ei, mai furios, a vrut să-l scuipe pe celălalt, doar că în furia lui nebună n-a realizat că are geamul închis și boul și-a scuipat propriul geam:)). În ciuda acestui fapt, a continuat să îl înjure pe celălalt care se amuza teribil pe seama prostiei de care dispunea partenerul lui de ceartă. Mă rog, cretini :))
Așadar, să sperăm că noua săptămână îmi va aduce mai puține crize de timp și mai puține ocazii de a alerga după tramvai/autobuz. Cam atât!

Pace în suflet și război sub plapumă, dragilor!

Posted in: Bucuresti, psihologie, valcea, viata