Atat timp creste intre tine si libertatea ta necesara.Nu ma pot obisnui cu ideea, dar nu am de ales, nici eu nici ea nici el.Ma intreb oare cat va mai trebui sa astept pentru a-ti putea dezvalui tot ce s-a intamplat in timp ce tu traiai cosmarul real.Cuvintele sunt de prisos, nici macar ele nu ma ajuta sa scap de stransoarea asta a mainilor raului.Nu stiu cum sa fac.De mult ori, incerc sa imi imaginez ca sunt alaturi de tine si ca trecem amandoi prin asta...si ma simt usurat, cu gandul ca nu esti singur acolo intre strainii aceia care nici macar nu te inteleg, care sunt total diferiti de tine, ca niste animale, pociti si urati.Ii detest.Toata miscarea asta a plantat adanc o ura in inima mea.Ura care creste o data cu fiecare lacrima care pica la radacina ei precum picaturile reci de ploaie.Si din pacate am invatat sa plang, sa plang foarte mult.Este inevitabil si...momentan imposibil. Dar stai...acum e altceva, o speranta, o lumina, un fir de care-mi pot agata dorinta si nerabdarea. Imi poate face anotimpul cadourilor o surpriza atat de mare? Ar fi minunat...Deja m-am obisnuit cu situatia asta mizera plina de noroi, dar simt ca in curand voi plange la pieptul tau...Vineri 13, Jocuri de noroc, destin.