Epic: Sau real

Aș vrea să-mi aduc aminte tot ce n-am știu vreodată.  Oare e posibil? Proful meu zice că nu...că doar așa e psihicul. Al meu nu e așa. Sunt sigur. Mereu am crezut că sunt acel băiat. Cel care știe cum să privească și să vorbească și să se poarte. Acel băiat care stă pe scări, la gura metroului și face poze la necunoscuți.
Să îți spun...noaptea nu pot să dorm dacă nu îmi pun câteva întrebări înainte și dacă nu visez cu ochii închiși chiar dacă nu dorm .O întrebare se tot repetă: Pe cine dracu interesează cine sunt eu? Ce fac eu și cum o fac? De ce port pălărie în carouri care nu se asortează cu tricou în dungi? De ce dintr-o dată mă ia câte-o stare d-aia euforică și mă manifest aiurea?
Cine ești, mă, tu? Să mă judeci pe mine? Îți spun sincer, că nu mă interesează. Nu vreau să mă lași în pace, nici nu știu cine ești sau dacă exiști. Un tip deștept pe care-l admir mi-a spus că trebuie să mențin ritmul, să adaug puțină alarmă.
Țin minte, am văzut o piesă cu Tudor Chirilă la ARCUB. O lume pe dos se intitula. Și atunci am văzut ce înseamnă să adaugi puțină alarmă. Cum se mișca și cum striga, un adevărat artist. Atunci când vine valul de cuvinte și simt că trebuie să îi dau drumul, îl văd pe actorul din prima parte a piesei cum mă dirijează. Și aud vioara cum mă împinge de la spate și aplauze care mă obligă să mă grăbesc, să ies de pe scenă, să cad, să mă fac de râs, că doar asta vor. Abia așteaptă să vadă pe cineva cum cade și se face de râs, chiar dacă e o persoană de valoare, și-și rupe piciorul, sau moare și lumea nu va mai cunoaște o așa personalitate și-n timp ce omul se vaită, în sală se râde în hotote grosolane și se arată cu degetul și zeci, sute de camere performante surpind vedeta în postura penibilă. Ce lume groaznică...
La dracu cu asta. E noapte iar și deja mi-am pus prea multe întrebări și am dat prea multe răspunsuri.

Read More

Epic: Țapii lui Rădoi

 Sunt un tip rău. Nu mai am răbdare. Mă agit foarte mult și mă enervez la niște chestii minore. Frate-meu săracu, are energie cât să alimenteze un oraș întreg și de fiecare dată când intră cu cizmulițele lui tinere în viața mea parcă mă curentează agasant pe fiecare centimetru pătrat al corpului și al creierului. Chiar dacă asta-i firea lui, eu nu îi mai pot face față...Asta ca o introducere...

    După o zi minunată la munte, aveam stomacele ca niște perne: îndesate la maximum. Chiar a fost minunată ziua asta, petrecută alături de trei prieteni și-un câine. Am ajuns să cred că-mi plac foarte mult câinii...fie ei de casă sau de stradă. Totul era așa fain, doar că știam că odată cu terminarea zilei, trebuia să-l duc pe amicul meu, Preto, ăsta-i numele lui, până undeva în județul Gorj, un sat/oraș pe-acolo...mă rog.
    Așa că, a venit și seara...și mă aflam la volanul mașinii. În dreapta stătea Preto și în spate Axel, celălalt amic al meu cu care trebuia să mă întorc acasă. Drumul a fost plăcut. Am mers tare...atât de tare încât Axel s-a întins pe banchetă...amețise, sărmanul.
    Ajunși la reședința lui Preto, am fost invitați de către acesta să bem un pahar de suc, o felie de tort, ceva...era ziua mamei lui. Fascinant. Intrăm, dau de o cameră plină cu oameni, toți cu ochii mari pe ușa de la intrare. Toată gălăgia care se auzea de la poartă s-a terminat instant. Fascinanți sunt oamenii, uneori. După o felie de tort cu creme de vanilie și mac, mi-am băut sucul, am salutat politicos și am plecat. Aș mai fi stat...Mama lui Preto era foarte drăguță. Mereu zâmbea frumos și mă atingea prietenește pe umăr. De când am intrat, mi-am lăsat ochii să fugă pe decolteul ei, iar când stătea/m cu spatele, mă ajutau oglinzile de pe perete. Cred că o să mai vizitez reședința lui Preto, într-o zi călduroasă când mama lui sădește flori, doar într-un tricou galben deschis, larg și cu o pălărie de paie. Păcat că fanteziile mele se încețoșau pe măsură ce parcurgeam aleea către poartă. Am plecat.
    Acum...mergeam pe un drum necunoscut. Mai venisem pe el când l-am adus pe Preto, totuși era necunoscut. Mergeam încet, foarte încet. Și eu și Axel eram terminați de oboseală. Cdplayerul mergea...și ajunge la o melodie d-asta...electro cu influențe din folclorul grecesc. Melodia se derula și în mașină era liniște totală.
 - Eu văd niște țapii d-ăia negrii, pe două picioare, dansând în jurul unui foc de tabără în timp ce cântă la clarinet, atunci când ascult melodia asta. Îi spun eu lui Axel, de parcă mi-ar fi fost rușine să tulbur liniștea melodiei. Chiar eram curios de reacția lui, care a fost imediată și cu o voce tremurată
 - Ră2, eu îi dau dracu de țapi și de clarinet. Mie mi-e frică pe aici, pe drumul ăsta sinistru și necunoscut. E 12 noaptea și tu-mi zici de țapi negri pe două picioare. Nu, bă, Ră2, nu așa....
    De ce vedeam eu țapi, e foarte interesant de explicat. Acum foarte mulți ani, printr-a 10-a, cred, am avut de făcut un proiect la engleză despre teatru, iar grupa mea trebuia să se ocupe cu tragediile. Cuvântul tragedy vine din grecescul tragos care înseamnă țap ( în teatrul antic, actorii purtau măști de țapi și cântau și dansau...asta însemna teatru atunci) iar melodia având influențe din folclorul grecesc, e clar ce asocieri s-au făcut în mintea mea.
    Tot drumul, de fiecare dată când vedeam câte-o siluetă în întuneric, spuneam amândoi în același timp, cu o voce scăzută : „ ăștia-s țapii lui Rădoi”.
    Acum, tot ce se întâmplă fără un anumit scop și are o desfășurare stranie și nemaivăzută, pentru noi, sunt țapii lui Rădoi. Uită-te bine și lung, oamenii care trec pe lângă tine, sunt țapii lui Rădoi.

Read More

Epic: De moment

 - 29-30 mai, mai multe locații, București -

    Sunt un tip ciudat. Am 1,87 și 85 de kilograme și acum aș vrea să plec acasă. Tocmai pentru că sunt un ciudat. Mă prefac că îmi e rău, dar chiar acum sunt un frustrat și mă simt inferior. Tot chiar acum mă cert cu prietena mea, în interiorul meu. Nu știu ce are...o fi în perioada aia și parcă e întoarsă cu tălpile la soare.
    Tot chiar acum mă întreb: Ce dracu se întâmplă în jurul meu? După cum a spus tipul ăla, care atunci când recită face spume la gură, peste trei secunde n-o să mai simt astea...
    După o oră jumătate și o masă bună mă doare capul. Dar mă doare îngrozitor. Un câine prietenos s-a tolănit în fața băncii pe care stau, în față la Teatrul Național, și de vreo 50 de minute o tanti sociabilă îmi povestește întâmplările vieții și-mi spune cât de scumpe sunt chestiile pe Lipscani.
    Ce fain e aici, oamenii, câinii, aerul, totul îmi place. Aici se citește pe bănci, la soare, și se poartă conversații cu lumea necunoscută despre prețurile de pe Lipscani. Spune tu, că nu e fain.
    Îmi e dor de dirigă...Aș vrea să fie aici cu încă o colegă și-un coleg, să stăm pe bancă și să vorbim despre cât de scumpe sunt chestiile pe Lipscani.
    Aș vrea să merg la școală. În școala mea era răcoare

Read More

O fotografie cu nimeni

- 29 mai, Colegiul Cantemir Vodă, workshop cu Mario Barangea -

Eu doar aș face o fotografie cu nimeni, în care să simt contururi albe cum mă înghesuie și mă decupează din realitate în timp ce văd umbrele ochilor lor, iar atunci când voi muri se va derula lent o fotografie cu nimeni, chiar și pe cruce am auzit că vor s-o pună, dar în fond cine ar vrea să fie un nimeni într-o fotografie, doar albul acela mat din spatele unei minți...ți-am spus să nu mai minți. Știu că pot opri timpul într-o fotografie, dar asta înseamnă că sunt un laș, un nimeni?

Read More