Bine, știu că nu am mai postat de ceva vreme, așa că îmi prezint scuzele eventualilor cititori care au cam dispărut.
Vreau să expun mai multe idei, care s-au acumulat de-a lungul acestei pauze de scris.
Astăzi am realizat ceva. Sunt două moduri în care cineva își poate trăi o parte, sau chiar toată viața. Trist, melancolic, nostalgic, introvertit sau fericit, bucuros, energic, optimist. Unii ar crede că un mod melancolic de viața nu este bun, însă sunt de părere că ambele sunt la fel de „sănătoase” atâta timp cât persoana în sine și-a creat modul respectiv de viață. În funcție de starea pe care o avem ne vin și ideile, sentimentele, tot.
Așadar, în timp ce un introvertit își imaginează lumea cum și-ar dori-o, un extrovertit ar gândi că nimic nu-i lipsește, să zicem. Ambele atrag avantaje și dezavantaje...mă rog, irelevant.
Apoi...
Înainte de toate, rog cititorul ca în timp ce citește, să asculte melodia postată mai jos...contează foarte mult.
Într-o „familie”, în care frații și surorile se împart în grupuri și se „mănâncă” între ei, de fiecare dată când au ocazia, mama care îi iubește pe toți, trebuie să-i facă să simtă asta. Eu simt asta, doar că...mă gândesc că sunt și eu, la rândul meu, iubit doar pentru că fac parte din familie, în ciuda eforturilor mele de a o impresiona. Deși știu că nu sunt cu niciun fir de păr mai mare decât oricare altul/a din frații/surorile mele...comune, din familie, totuși eu nu las niciodată mâna jos, la propriu, chiar dacă comportamentul meu în cadrul familiei ar putea, la fel de bine, să lipsească...ar fi totuna.
Din fericire, simt un regret puternic în suflet, pe care îl datorez în întregime tocmai acestei mame, care m-a educat să simt , să gândesc, să scriu, să mă port, să fiu cel care sunt acum. Regretul vine pentru că orice viață se termină, iar viața asta e pe terminate, și încerc să fac tot posibilul să șterg greșelile pe care le-am făcut, chiar dacă am învățat din ele, și să arăt că și eu, am ascultat. Probabil scriu asta pentru că analizez prea mult situațiile și îmi place să fac din orice gest pe care îl văd o trimitere către ceva, un semn, dar indiferent cum pare din exterior toată povestea asta, eu știu cum se vede din interior și asta contează. Și poate că după, voi simți că nu ar fi trebuit să zic toate astea, dar așa se întâmplă mereu, trebuie să alegem corect chiar dacă în viitor spunem că nu am făcut alegerea potrivită la un moment dat, după cum m-ai învățat. Și până la urmă, dacă nu aș fi mărturisit, cea care citește acum nu s-ar mai fi bucurat, nu s-ar mai fi mândrit și nu ar mai fi simțit pauza aceea în simfonia uluitoare a bătăilor inimii...eu așa simt.
Fluierul ultimei reprize se apropie, și mă aflu la o distanță de o lacrimă de sfârșitul celui mai frumos vis real pe care l-am trăit și voi simți cum patru picături diferite vor cădea în amintire, dar nu se vor evapora niciodată și din care vor înflori continuu zâmbete și lacrimi. Îți mulțumesc, și...
Aș vrea să știi, mamă, că de fiecare dată când voi reuși ceva, mă voi raporta la imaginea pe care nu mi-ai arătat-o, dar m-ai lăsat pe mine să o descopăr. Purtând-o pe cea roșie, dintotdeauna, îți mulțumesc, dragă mamă și sper să primești și tu starea euforică pe care o am eu acum și de care sper să nu scap prea curând.
Vreau să expun mai multe idei, care s-au acumulat de-a lungul acestei pauze de scris.
Astăzi am realizat ceva. Sunt două moduri în care cineva își poate trăi o parte, sau chiar toată viața. Trist, melancolic, nostalgic, introvertit sau fericit, bucuros, energic, optimist. Unii ar crede că un mod melancolic de viața nu este bun, însă sunt de părere că ambele sunt la fel de „sănătoase” atâta timp cât persoana în sine și-a creat modul respectiv de viață. În funcție de starea pe care o avem ne vin și ideile, sentimentele, tot.
Așadar, în timp ce un introvertit își imaginează lumea cum și-ar dori-o, un extrovertit ar gândi că nimic nu-i lipsește, să zicem. Ambele atrag avantaje și dezavantaje...mă rog, irelevant.
Apoi...
Înainte de toate, rog cititorul ca în timp ce citește, să asculte melodia postată mai jos...contează foarte mult.
Într-o „familie”, în care frații și surorile se împart în grupuri și se „mănâncă” între ei, de fiecare dată când au ocazia, mama care îi iubește pe toți, trebuie să-i facă să simtă asta. Eu simt asta, doar că...mă gândesc că sunt și eu, la rândul meu, iubit doar pentru că fac parte din familie, în ciuda eforturilor mele de a o impresiona. Deși știu că nu sunt cu niciun fir de păr mai mare decât oricare altul/a din frații/surorile mele...comune, din familie, totuși eu nu las niciodată mâna jos, la propriu, chiar dacă comportamentul meu în cadrul familiei ar putea, la fel de bine, să lipsească...ar fi totuna.
Din fericire, simt un regret puternic în suflet, pe care îl datorez în întregime tocmai acestei mame, care m-a educat să simt , să gândesc, să scriu, să mă port, să fiu cel care sunt acum. Regretul vine pentru că orice viață se termină, iar viața asta e pe terminate, și încerc să fac tot posibilul să șterg greșelile pe care le-am făcut, chiar dacă am învățat din ele, și să arăt că și eu, am ascultat. Probabil scriu asta pentru că analizez prea mult situațiile și îmi place să fac din orice gest pe care îl văd o trimitere către ceva, un semn, dar indiferent cum pare din exterior toată povestea asta, eu știu cum se vede din interior și asta contează. Și poate că după, voi simți că nu ar fi trebuit să zic toate astea, dar așa se întâmplă mereu, trebuie să alegem corect chiar dacă în viitor spunem că nu am făcut alegerea potrivită la un moment dat, după cum m-ai învățat. Și până la urmă, dacă nu aș fi mărturisit, cea care citește acum nu s-ar mai fi bucurat, nu s-ar mai fi mândrit și nu ar mai fi simțit pauza aceea în simfonia uluitoare a bătăilor inimii...eu așa simt.
Fluierul ultimei reprize se apropie, și mă aflu la o distanță de o lacrimă de sfârșitul celui mai frumos vis real pe care l-am trăit și voi simți cum patru picături diferite vor cădea în amintire, dar nu se vor evapora niciodată și din care vor înflori continuu zâmbete și lacrimi. Îți mulțumesc, și...
Aș vrea să știi, mamă, că de fiecare dată când voi reuși ceva, mă voi raporta la imaginea pe care nu mi-ai arătat-o, dar m-ai lăsat pe mine să o descopăr. Purtând-o pe cea roșie, dintotdeauna, îți mulțumesc, dragă mamă și sper să primești și tu starea euforică pe care o am eu acum și de care sper să nu scap prea curând.